Leonard Stafie: „ŞI EU AM ABSOLVIT LICEUL AGRICOL!”
Citind articolul colegului Ludovic Cziszter - ”Şi eu am absolvit liceul agricol” - mi-am adus aminte, cu drag şi nostalgie cum a reuşit viaţa să mă aducă la Liceul agricol de la Miroslava. Mă gândesc acum că nu ar fi rău să ne spunem fiecare povestea, ca un îndemn pentru părinţi de a-şi îndruma copiii spre un liceu cu profil agricol.
Povestea începe cam aşa: în primăvara anului 1991 părinţii mei se gândeau oare spre ce direcţie să mă îndrume, eu fiind ”băiet din şentru, di pi chetrile Iaşului”, cu înclinaţii mai mult spre electronică şi mecanică decât spre biologie. Până la urmă logica părinţilor a fost pragmatică: ”dacă merge la un liceu teoretic şi nu are capacitatea de a merge mai departe şi nu are nici o meserie moare de foame, dacă merge în zona industrială, la un liceu industrial, nu cred că este o soluţie foarte bună din cauza anturajelor”. Aşadar soluţia de compromis a fost să mă trimită la Liceul Agricol ”Mihail Kogălniceanu” de la Miroslava, judeţul Iaşi, la profilul veterinar, pe principiul: ”dacă nu o vrea să urmeze cursuri universitare măcar nu moare de foame”. Menţionez că în familie nu aveam pe nimeni care să lucreze în agricultură...
Înscrierea şi primele zile de licean la Agricol
Îmi aduc aminte cu drag de ziua în care am fost cu tata şi am depus dosarul pentru înscriere, când am păşit pentru prima oară în liceu. Prima senzaţie a fost că sunt într-o staţiune turistică: rondouri de trandafiri, o alee la intrare străjuită de castani, un parc imens, totul aranjat pentru a primi noile generaţii de elevi.
După examenul de admitere - trebuie să precizez că eram 3,7 pe un loc - a venit şi prima zi de licean. După emoţiile de început, întâlnirea cu dirigintele şi noii colegi a venit şi primul şoc: ”începând de mâine timp de trei săptămâni sunteţi în practică la scos cartofi, programul este de la ora 8 la orele 17.00. Să veniţi echipaţi de muncă!”, ne-a spus dirigintele.
Clasa noastră a fost considerată ”o clasă de rebeli” pentru că marea majoritate eram din Iaşi, de la şcoli generale şi licee de renume. Din acest motiv am avut şi trei diriginţi de-a lungul celor patru ani de liceu: în primul an pe Livi Ionescu, în clasa a X-a şi a XI-a pe Sorin Lazăr iar ca o soluţie „de criză”, în clasa a XII-a diriginte ne-a fost Nicolae Cerchez care era şi directorul şcolii.
Naveta din cei patru ani de zile ne-a unit, pentru că în aceea perioadă era destul de dificil să ajungi la liceu, mai ales că, în clasa a XII-a a fost suspendată cursa către Miroslava timp de 6 luni de zile; astfel, am făcut naveta pe jos, 5 km dimineaţa şi 5 km seara.
Îmi aduc aminte cu drag de ziua în care am fost cu tata şi am depus dosarul pentru înscriere, când am păşit pentru prima oară în liceu. Prima senzaţie a fost că sunt într-o staţiune turistică: rondouri de trandafiri, o alee la intrare străjuită de castani, un parc imens, totul aranjat pentru a primi noile generaţii de elevi.
După examenul de admitere - trebuie să precizez că eram 3,7 pe un loc - a venit şi prima zi de licean. După emoţiile de început, întâlnirea cu dirigintele şi noii colegi a venit şi primul şoc: ”începând de mâine timp de trei săptămâni sunteţi în practică la scos cartofi, programul este de la ora 8 la orele 17.00. Să veniţi echipaţi de muncă!”, ne-a spus dirigintele.
Clasa noastră a fost considerată ”o clasă de rebeli” pentru că marea majoritate eram din Iaşi, de la şcoli generale şi licee de renume. Din acest motiv am avut şi trei diriginţi de-a lungul celor patru ani de liceu: în primul an pe Livi Ionescu, în clasa a X-a şi a XI-a pe Sorin Lazăr iar ca o soluţie „de criză”, în clasa a XII-a diriginte ne-a fost Nicolae Cerchez care era şi directorul şcolii.
Naveta din cei patru ani de zile ne-a unit, pentru că în aceea perioadă era destul de dificil să ajungi la liceu, mai ales că, în clasa a XII-a a fost suspendată cursa către Miroslava timp de 6 luni de zile; astfel, am făcut naveta pe jos, 5 km dimineaţa şi 5 km seara.
Odată cu clasa a X-a a venit şi practica de specialitate...
Trecând peste începuturi, dacă în clasa a IX-a am avut un an mai dificil ca urmare a etapelor de adaptare la un alt mediu, la ”răutăţile” foştilor colegi din generală şi prietenilor din cartier pentru că ”sunt la liceu de la ţară” (asta cumva era ceva foarte ruşinos pentru ei), începând din clasa a X-a, odată cu practica de specialitate, parcă eram în altă lume faţă de tumultul şi agitaţia de la oraş.
În perioada respectivă încă mai existau vechile forme de organizare în zootehnie IAS-uri şi AEI-uri. Liceul se învecina cu fostul IAS Miroslava care avea o fermă zootehnică de vaci cu o capacitate de aproximativ o mie de capete Bălţată Alb cu Negru, unde eram aproape tot timpul când aveam laboratoare de specialitate. Liceul avea la vremea aceea un sector zootehnic cu o microfermă de porci la îngrăşat cu o capacitate de peste 200 de porci.
Generaţia de profesori pe care am avut-o, chiar dacă erau foarte duri pentru gusturile noastre, în timp ni s-a demonstrat că au fost un mare câştig pentru noi. De fapt, duritatea lor se manifesta mai ales pentru principiul ”ordine şi disciplină” dar, din punct de vedere pedagogic, erau nişte oameni deosebiţi. Trebuie să o menţionez pe doamna Margareta Runceanu, medic veterinar de meserie, cu multă experienţă practică şi educaţională, care a reuşit să ne insufle dragostea de meserie. Şi aici trebuie neapărat să relatez o poveste care mi-a rămas întipărită în minte...
Trecând peste începuturi, dacă în clasa a IX-a am avut un an mai dificil ca urmare a etapelor de adaptare la un alt mediu, la ”răutăţile” foştilor colegi din generală şi prietenilor din cartier pentru că ”sunt la liceu de la ţară” (asta cumva era ceva foarte ruşinos pentru ei), începând din clasa a X-a, odată cu practica de specialitate, parcă eram în altă lume faţă de tumultul şi agitaţia de la oraş.
În perioada respectivă încă mai existau vechile forme de organizare în zootehnie IAS-uri şi AEI-uri. Liceul se învecina cu fostul IAS Miroslava care avea o fermă zootehnică de vaci cu o capacitate de aproximativ o mie de capete Bălţată Alb cu Negru, unde eram aproape tot timpul când aveam laboratoare de specialitate. Liceul avea la vremea aceea un sector zootehnic cu o microfermă de porci la îngrăşat cu o capacitate de peste 200 de porci.
Generaţia de profesori pe care am avut-o, chiar dacă erau foarte duri pentru gusturile noastre, în timp ni s-a demonstrat că au fost un mare câştig pentru noi. De fapt, duritatea lor se manifesta mai ales pentru principiul ”ordine şi disciplină” dar, din punct de vedere pedagogic, erau nişte oameni deosebiţi. Trebuie să o menţionez pe doamna Margareta Runceanu, medic veterinar de meserie, cu multă experienţă practică şi educaţională, care a reuşit să ne insufle dragostea de meserie. Şi aici trebuie neapărat să relatez o poveste care mi-a rămas întipărită în minte...
„Stafie, vezi că vaca nu e garaj!”
Eram la laborator la disciplina obstetrică şi ginecologie, lecţia distocii la fătare, prin care eram învăţaţi pe mulaj cum să intervenim în diferite situaţii. Eu am nimerit la aşezarea transversală a fătului la taurine şi trebuia să întorc fătul în poziţia normală de fătare la care încep manevrele învăţate teoretic. Deodată se aude o voce: ”Stafie, vezi că vaca nu este garaj! Nu ai nici loc, nici timp să întorci tirul!”. Nu prea am înţeles eu la momentul respectiv ce a vrut să spună doamna Runceanu cu toate explicaţiile, însă ulterior, pe când eram la AEI Bălteni în practică şi am fost pus într-o situaţie reală mi-am adus aminte de cuvintele spuse şi mi-am dat seama că acesta era adevărul: ”Nu ai nici loc, nici timp să întorci tirul”. La Bălteni am avut un tehnician veterinar absolvent de Miroslava - promoţia 1986 care mi-a deschis mintea cu privirea la realităţile practice din ferma de vaci.
Eram la laborator la disciplina obstetrică şi ginecologie, lecţia distocii la fătare, prin care eram învăţaţi pe mulaj cum să intervenim în diferite situaţii. Eu am nimerit la aşezarea transversală a fătului la taurine şi trebuia să întorc fătul în poziţia normală de fătare la care încep manevrele învăţate teoretic. Deodată se aude o voce: ”Stafie, vezi că vaca nu este garaj! Nu ai nici loc, nici timp să întorci tirul!”. Nu prea am înţeles eu la momentul respectiv ce a vrut să spună doamna Runceanu cu toate explicaţiile, însă ulterior, pe când eram la AEI Bălteni în practică şi am fost pus într-o situaţie reală mi-am adus aminte de cuvintele spuse şi mi-am dat seama că acesta era adevărul: ”Nu ai nici loc, nici timp să întorci tirul”. La Bălteni am avut un tehnician veterinar absolvent de Miroslava - promoţia 1986 care mi-a deschis mintea cu privirea la realităţile practice din ferma de vaci.
Clasa noastră a înfiinţat postul de radio al liceului
Cu timpul şi atitudinea prietenilor din cartier şi a foştilor colegi s-a schimbat, deoarece seara când ne întâlneam le povesteam ce năzbâtii sau ce noutăţi am mai învăţat, astfel că au ajuns la concluzia că, într-adevăr, liceul agricol este o altă lume, mult mai frumoasă decât un liceu de la oraş pentru că, în afară de viaţa de licean şi de agitaţia de peste zi noi, cei de la liceul agricol eram ”favorizaţi” cu explorarea unui nou mediu şi noi informaţii despre viaţa agricultorului, o meserie frumoasă, grea, dar nu monotonă, ci provocatoare.
Dar să nu credeţi că toţi anii de liceu au fost numai ”învăţaţi şi iarăşi învăţaţi”. Am avut şi o activitate extraşcolară destul de bogată. Cel mai interesant a fost cu înfiinţarea postului de radioficare din şcoală. În perioada respectivă era un film la modă ”Salvaţi de clopoţel!” în care am văzut că aveau post de radio în liceu şi mi-am spus: Dar oare la noi nu se poate?
Astfel, într-o zi ne-am adunat nucleul ”dur din clasă” printre care îi menţionez pe foştii mei colegi Vladimir Păun, Silviu Pricop, Daniel Chiriac, Cătălin Munteanu, Cristi Platon şi am pus ţara la cale. Nu ştiam cum să abordăm problema la nivelul direcţiunii şcolii deoarece domnul Director Nicolae Cerchez era „un dur”. Până la urmă, am găsit varianta mai deschisă la colaborare în persoana directorului adjunct de la aceea vreme, Dumitru Bunea (cel care a şi realizat cel mai mare muzeu etnografic de la un liceu agricol, muzeu care îi poartă numele acum). Aşadar am făcut propunerea, dumnealui ne-a ascultat şi ne-a îndrumat. A urmat o perioadă de strângere de semnături pentru susţinerea înfiinţării radioului de către toţi elevii şcolii şi la urmă marea confruntare cu domnul director. Discuţia a fost foarte scurtă şi la subiect: cine se ocupă şi îşi asumă, şcoala nu are bani deci voi elevii trebuie sa faceţi dotările necesare, activitatea de radio nu trebuie să influenţeze procesul educaţional, adică să nu fie un motiv de a lipsi de la ore sau de a nu învăţa!. Simplu şi la obiect şi uite-aşa a luat fiinţă un post de radio în cadrul şcolii, care a funcţionat până prin anii 2000, datorită unui inimos profesor, Constantin Timu. După trecerea anilor am realizat de fapt că cei doi directori realizau o echipă perfectă şi pentru elevi unul juca rolul de „poliţistul rău” şi unul „poliţistul bun”, dar erau încântaţi de ideile constructive şi care ne ţineau ocupaţi în timpul pauzelor.
Cu timpul şi atitudinea prietenilor din cartier şi a foştilor colegi s-a schimbat, deoarece seara când ne întâlneam le povesteam ce năzbâtii sau ce noutăţi am mai învăţat, astfel că au ajuns la concluzia că, într-adevăr, liceul agricol este o altă lume, mult mai frumoasă decât un liceu de la oraş pentru că, în afară de viaţa de licean şi de agitaţia de peste zi noi, cei de la liceul agricol eram ”favorizaţi” cu explorarea unui nou mediu şi noi informaţii despre viaţa agricultorului, o meserie frumoasă, grea, dar nu monotonă, ci provocatoare.
Dar să nu credeţi că toţi anii de liceu au fost numai ”învăţaţi şi iarăşi învăţaţi”. Am avut şi o activitate extraşcolară destul de bogată. Cel mai interesant a fost cu înfiinţarea postului de radioficare din şcoală. În perioada respectivă era un film la modă ”Salvaţi de clopoţel!” în care am văzut că aveau post de radio în liceu şi mi-am spus: Dar oare la noi nu se poate?
Astfel, într-o zi ne-am adunat nucleul ”dur din clasă” printre care îi menţionez pe foştii mei colegi Vladimir Păun, Silviu Pricop, Daniel Chiriac, Cătălin Munteanu, Cristi Platon şi am pus ţara la cale. Nu ştiam cum să abordăm problema la nivelul direcţiunii şcolii deoarece domnul Director Nicolae Cerchez era „un dur”. Până la urmă, am găsit varianta mai deschisă la colaborare în persoana directorului adjunct de la aceea vreme, Dumitru Bunea (cel care a şi realizat cel mai mare muzeu etnografic de la un liceu agricol, muzeu care îi poartă numele acum). Aşadar am făcut propunerea, dumnealui ne-a ascultat şi ne-a îndrumat. A urmat o perioadă de strângere de semnături pentru susţinerea înfiinţării radioului de către toţi elevii şcolii şi la urmă marea confruntare cu domnul director. Discuţia a fost foarte scurtă şi la subiect: cine se ocupă şi îşi asumă, şcoala nu are bani deci voi elevii trebuie sa faceţi dotările necesare, activitatea de radio nu trebuie să influenţeze procesul educaţional, adică să nu fie un motiv de a lipsi de la ore sau de a nu învăţa!. Simplu şi la obiect şi uite-aşa a luat fiinţă un post de radio în cadrul şcolii, care a funcţionat până prin anii 2000, datorită unui inimos profesor, Constantin Timu. După trecerea anilor am realizat de fapt că cei doi directori realizau o echipă perfectă şi pentru elevi unul juca rolul de „poliţistul rău” şi unul „poliţistul bun”, dar erau încântaţi de ideile constructive şi care ne ţineau ocupaţi în timpul pauzelor.
Sunt multe poveşti frumoase din timpul liceului, dar nu avem la dispoziţie spaţiu şi poate nici nu sunt un bun povestitor, dar trebuie să menţionez că tot aici, la liceul agricol de la Miroslava am avut ocazia să întâlnesc şi să cunosc oameni de seamă ai vremii, printre care îi menţionez pe Preafericitul Patriarh Daniel al Bisericii ortodoxe, moştenitori ai familiei Sturdza, ambasadori, prefecţi, critici literari renumiţi şi mulţi alţii.
Acum, în calitatea de coordonator al proiectului "SUSŢINEM ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR AGRICOL", alături de Nicoleta Dragomir, proiect iniţiat de Revista Ferma prin Fundaţia Revistei Ferma, am ocazia de a mulţumi liceului care m-a format, prin promovare şi organizarea de evenimente care să-i ducă numele şi renumele mai departe, în viitor, la fel cum facem şi în cazul altor licee agricole din întreaga ţară.
Din toate aceste motive sunt mândru că sunt absolvent al unui liceu agricol!
Leonard Constantin STAFIE,
absolvent de Miroslava
absolvent de Miroslava
